Fabricaţia

CAPITOLUL 3: Prelucrări alfa-numerice

(continuare)

p. 45

3.7. Descrierea fabricaţiei

Fabricaţia este o noţiune angajată de arheologia occidentală pentru a defini totalitatea informaţiilor despre felul în care obiectul a fost făcut. Nu este în discuţie o istorie a operaţiunilor tehnologice, care rămâne prezumtivă, ci de descrierea elementelor observabile pe fragmentul ceramic, descriere care poate conduce la reconstituirea lanţului tehnologic. Tehnologia este un fapt fundamental în constituţia unei civilizaţii (dar secundar în constituţia unei culturi, aş adăuga repede, cu promisiunea că voi reveni). Tipul de roată a olarului care se foloseşte, sau din contră, modelarea manuală, în variantele sale arhaice, cât şi tipul de cuptor de ars ceramică, sunt toate elemente indirecte, dar convingătoare, asupra nivelului economic, a specializării sociale, a dinamicii comerciale. Compoziţia pastei ceramice are relevanţă asupra tradiţiilor tehnologice (indicând, probabil, un tip de civilizaţie) – sau cel puţin aşa se crede de multe decenii – dar cu certitudine are legătură cu proprietăţile ingredienţilor şi cu funcţionalitatea vaselor ceramice[10]. Iată cât de multe lucruri se pot spune în legătură cu fabricaţia, fie şi într-o enumerare rezumativă. Domeniul este o realizare postbelică, în legătură cu ascensiunea şcolilor de istorie economică din occident. Este şi motivul pentru care progresul în materie, în arheologia românească, este aproape nul.

Datorez multe dintre ideile acestui capitol unui manual de ceramistică a Universităţii Cambridge. Secţiunile consistente despre fabricaţie ale acestei cărţi[11] sunt construite pe o solidă experienţă, de mai multe decenii de practică în fişarea şi interpretarea fabricaţiei. Cartea este însă o raritate în România, fiind aproape inutil a face trimiteri la text, motiv pentru care preiau aici o parte a sistemului, într-o variantă simplificată, considerată minimală.

Înainte de a încheia această introducere, trebuie să comunic cititorului român că are acces, totuşi, la o parte din textul şi ilustraţia manualului britanic, într-o producţie francofonă a unui coleg român[12], în care va găsi referiri substanţiale la fabricaţia pastei, tehnici de modelare şi cuptoare de ars ceramică. Având în vedere specializarea traducătorului, din lucrare lipseşte exact partea care ne interesează, respectiv prelucrarea arheologică.

Tot la capitolul contribuţie românească subliniez utilitatea lucrării lui Andrei Opaiţ, atât în partea teoretică, cât şi în cea practică, referitoare la ceramica romană târzie din Scythia Minor[13]. Spaţiul dedicat fabricaţiei în această lucrare recentă - scrisă de un autor cu stagiu peste hotare, nu întâmplător - mă face să cred că, poate, a venit vremea ca arheologia românească să privească problema cu seriozitate. De subliniat, de asemeni, că dacă partea teoretică a lucrării lui Andrei Opaiţ este interesantă şi destul de detaliată, partea de aplicaţie practică - descrierile fabricaţiei în catalogul tipologic - este mult mai subţire, fiind bazată aproape exclusiv pe observaţiile proprii. Din acelaşi motiv propria mea lucrare va avea de suferit. Deocamdată lipseşte chiar informaţia. Rămâne de sperat că publicarea unui sistem de prelucrare a fabricaţiei va oferi temerarilor o metodă - bună-rea - cu care să înceapă.

Toate consideraţiile de mai jos fac trimitere la Anexe, secţiunea 1, listele L (de la L.1. la L.8., p. 27-29). Acestea condensează, în numai două pagini şi jumătate, minimul de date de care arheologul are nevoie pentru o evidenţă sistematică a chestiunilor legate de fabricaţie. În alcătuirea criteriilor de clasificare s-a ţinut cont de nişte principii, pe care personal le consider mai importante decât clasificările însăşi (fiindcă se pot face oricâte clasificări, dar acestea vor trebui să facă apel la aceleaşi pricipii, dacă vor să fie utile):

- a) clasificarea va folosi cel mai mic număr posibil de termeni (inflaţia de termeni este cel mai mare adversar al studiului statistic);

- b) se face distincţia dintre seriile deschise (ex. culorile pastei), care sunt amendabile cu noi termeni, şi scalele de apreciere (care au formă fixă, în cinci trepte), care au structură logică imuabilă (criteriile de încadrare în una din cele 5 trepte sunt însă elastice)

- c) clasificarea trebuie să se refere la tot spectrul de situaţii posibile, inclusiv cele foarte rar întâlnite

p. 46

- d) clasificarea trebuie să fie uşor de operat în condiţiile obişnuite de depozit (laborator de restaurare)

- e) clasificările trebuie să opereze cât mai aproape de experienţa cotidiană şi să uziteze, în descriere, de termenii cei mai aproape de datele intuiţiei.

Lista L.1., referitoare la descrierea culorilor pastei este limitată la strictul necesar, arătându-se unele echivalenţe (contra-recomandate), marcate cu semnul egal. În alte cazuri se sugerează folosirea unui termen doar pentru precizarea unei nuanţe (ex. negricios, într-o construcţie de genul roşcat-negricios; altfel, de preferat cenuşiu închis). Personal nu agreez folosirea unor nuanţe "rafinate", care lasă loc la interpretări sau neclarităţi. De altfel, ceramiştii cu experienţă ştiu că esenţială este culoarea şi nu nuanţa.

Am să detaliez puţin chestiunea. Cunosc arheologi care recomandă utilizarea unor cataloage cu mii de culori şi nuanţe, cataloage emise de mari firme, pentru uz industrial şi comercial, în care am putea găsi, efectiv, orice nuanţă dorim, fiecare având un nume prestabilit, folosit ca standard în toată lumea. Probleme sunt însă de mai multe naturi. Unul ar fi lingvistic: nu vom mai spune “un ciob roşu”, ci “un ciob purple“; e ridicol! În al doilea rând: cine ţine minte sute de nume, asociate mental, corect, cu sute de nuanţe (ca să nu repet “mii de nuanţe”); ce facem, umblăm cu ceaslovul după noi? În al treilea rând: cine stabileşte care este cel mai bun catalog? Şi chiar dacă, prin miracol, acest lucru s-ar întâmpla, de unde facem rost de câteva sute de exemplare, pentru toşi practicanţii acestei meserii? Iar dacă apare un catalog mai bun, peste doi ani, ce facem? Schimbăm nomenclatorul? În al patrulea rând: nuanţele de culori variază, la nivelul percepţiei, funcţie de culoarea şi intensitatea luminii; ceea ce pare brown într-o lumină, poate să pară walnut în altă lumină. Ce facem? Dotăm pe toată lumea cu aceeaşi veioză, cu acelaşi bec de (musai!) 80 de waţi?... Exact aceleaşi întâmpinări se pot face “cataloagelor” de culori existente în orice soft de prelucrare grafică (CorelDraw, de exemplu), fiindcă plăcile grafice vor fi fatalmente diferite, setările diferite, calitatea monitorului – diferită.

Acestea sunt o parte din motivele pentru care, în acest domeniu atât de labil, recomand recursul la cele şapte culori de-acasă. Motivele sunt însă mult mai multe. De exemplu: toată lumea ştie că practic nici un fragment ceramic mai mare de 10 cm² nu are aceeaşi nuanţă pe toată suprafaţa. Care dintre nuanţe le vom “calibra” cu catalogul? Cum putem ştii exact ce este “culoare originară” şi ce este alterare termică de întrebuinţare? Cine poate preciza ce alterări chimice a suferit fragmentul ceramic în secolele cât a stat în pământ? Cine poate analiza caracteristicile specifice, chimice, ale solului fiecărui sit şi, mai rău, al fiecărui context?

Lăsând în spate aceste note polemice (cred, necesare), să menţionez şi aici că este preferabil ca culorile să fie citite pe spărtura proaspătă, ceea ce înseamnă că în arsenalul ceramistului ar trebui să găsim un mic cleşte. Nu va fi necesar să fărâmăm fiecare ciob în parte. Analiza fabricaţiei poate decurge foarte simplu, dacă începem cu începutul. Massa totală de fragmente de analizat se aşează pe o tăblie mare, apoi se împarte pe grupe, funcţie de aspectul aparent. De exemplu, ele se împart în “roşii”, “brune”, “cenuşii”, etc. Din fiecare, apoi, se aleg câteva fragmente, care vor fi cercetate în detaliu, pentru a ne convinge că ele alcătuiesc o singură grupă (eventual cu variante). Contra-recomand lucrul cu multe variante, pe distincţii la limita percepţiei.

Lista a doua (L.2.) se referă la duritatea fragmentului ceramic, pe o scală de apreciere de la 1 (foarte rău, aici – friabil) la 5 (foarte bun, aici – duritate mare). Această proprietate a ceramicii, amintită întâmplător, ici-colo, prin rapoartele arheologice, este totuşi caracterizantă şi portretizează o cultură tehnică sau alta. Duritatea are legătură nu numai cu compoziţia şi omogenitatea pastei, dar şi cu arderea, deci cu tipul de cuptor; tipul cuptorului este corelabil unui anumit nivel de organizare meşteşugărească, aflată în dependenţă, la rându-i, de tot contextul politic şi economic. Culturile materiale se definesc nu numai după formele specifice ale obiectelor, ci şi după calitatea materialelor folosite.

Rugozitatea (L.3.) este un termen complementar frecvenţei şi mărimii incluziilor, motiv pentru care ar putea fi eludat, fiind însă un factor elementar de percepere intuitivă a obiectului (arheologul studiază cioburile mai mult cu degetele decât cu ochii, nu-i aşa?)

Textura (L.4.) este tot în relaţie cu calitatea pastei şi a arderii şi este unul dintre termenii descriptivi avansaţi; ea este însă consubstanţială altor factori (incluzii, duritate), ceea ce ar face posibilă eliminarea ei din fişa de observaţie.

Natura incluziilor (L.5.) este o listă deschisă, conţinând elementele cele mai obişnuite. De menţionat că de multe ori incluziile nu sunt “degresanţi” (cum sunt numite curent incluziile), fiindcă nu sunt adăugate,

p. 47

intenţionat, pentru a obţine o anumită compoziţie, ci aparţin chiar lutului ales pentru modelarea oalelor şi preparării superficiale a pastei[14]. Distincţia dintre impurităţile lutului şi “degresanţi” nu se poate face decât pornind de la analiza lutului din situl cercetat, fie şi empirică. Pentru a exemplifica, prezenţa firelor de mica în pasta ceramică nu se datorează intenţiei de a adăuga ceva sclipici, ci conţinutului de mica din luturile din împrejurimi. Cu excepţia produselor de lux (atât de rare în perioada studiată), este greu de crezut că pentru producţia de serie se aducea lut de la distanţe mai mari de 100 de m.

De menţionat că incluziile reactive în mediu acid (semnalate cu *) sunt în general sensibile şi la temperaturi mari, în special elementele vegetale (rare în perioada studiată) şi calcarul. Arderile la temperaturi mari lasă doar urmele existenţei calcarului în pastă, prin aspectul cu “ciupituri”, similar vărsatului de vânt; situaţia ar trebui marcată distinct (de ex. N4’), pentru că dispariţia calcarului indică temperaturi mai mari de coacere, deci o tehnologie mai bună.

Există riscul unor confuzii între unele incluzii cu aspect aparent asemănător. Pentru evitarea acestor confuzii sunt menţionate unele proprietăţi particulare ale materialelor. De exemplu, aspectul aparent al cioburilor pisate mărunt şi oxizii de fier este asemenea; oxizii însă au proprietăţi magnetice (incluzia se îndepărtează din massa pastei, pentru testare).

Mărimea incluziilor (L.6.) este o scală de apreciere. O riglă gradată, de plastic, va fi suficientă scopului urmărit. Se recomandă să nu se facă încadrări după mărimile accidentale observate în pastă, ci după aspectul general. Concret, prezenţa unei pietricele mai mari de 6 mm. nu va produce clasificarea M1, dacă celelalte incluzii vizibile sunt mai mici de 2 mm. (= M3). Astfel de anomalii pot fi însă semnalate în paranteză, de forma M3(1). Figura 24 (de la Planşa VIII) face o aproximare a mărimii incluziilor, funcţie de calitatea sortării (de care mărimea incluziilor depinde direct).

Frecvenţa incluziilor (L.7.) necesită mai mult decât o riglă, necesită un model, ca cel de la figura 23 (Planşa VIII), în care sunt confruntate mărimi şi frecvenţe diverse ale incluziilor.

Metoda completă[15] presupune menţionarea naturii, mărimii şi frecvenţei incluziilor pentru fiecare element în parte (de exemplu, pentru nisip şi oxid de fier). Există desigur (în varianta completă) tabele specializate pentru înregistrarea acestei situaţii. În acelaşi exemplu ipotetic, pasta poate conţine nisip (N7), cu "bobul de mărime mijlocie" (M3), în cantitate relativ mare (F2), dar şi oxid de fier (N6), vizibil fără efort (adică mare - M2), dar cu frecvenţă mică (F4). Nu are rost să ne imaginăm că cineva va lucra curând, în România, cu asemenea acribie şi cu asemenea consumuri. În primul rând - consum material, fiindcă este necesară o fişă pentru fiecare fragment ceramic; în al doilea rând - un consum de timp pe care şi-l permit doar firile flegmatice, atât de rare între latini.

Propun totuşi celor dornici de a încerca o metodă ceva mai exactă, ca în rubrica de tabel consacrată naturii incluziilor, acestea să fie enumerate în ordinea frecvenţei (pentru exemplul anterior: N7, 6), să fie apoi apreciată, în câmpul următor, mărimea medie a incluziilor (recomandare făcută şi de arheologii britanici), iar frecvenţa incluziilor să fie apreciată pe ansamblu, comparată cu massa argilei.

Asistenţa unui specialist, cel puţin la început, ar fi utilă. Sedimentologii nu sunt însă de găsit în orice instituţie. Rămâne să facem observaţii atente pe şantier, să studiem argila locală, să luăm probe şi să credem în noroc[16]. În cel mai rău caz, nu putem decât să facem abstracţie de acest "detaliu", şi să procedăm la observaţia empirică - mama învăţăturii - în aşteptarea zilei când vom cunoaşte un sedimentolog.

Oricum, şi aşa, timpul cerut pentru observarea atentă a spărturii (proaspete!) a fiecărui ciob presupune un consum de timp prea mare, fiindcă îndatoririle unui arheolog (ce să mai vorbim de muzeografi...) nu se reduc la fişarea materialului ceramic de pe un şantier. Soluţia pe care o recomand se apropie foarte mult de arheologia tradiţională: studiul macroscopic (= cu ochiul liber, eventual lupă) al massei ceramice şi clasificarea, de la început, a tipurilor de fabricaţie existente într-un sit şi codificarea lor. Un tip de fabricaţie conţine toate fragmentele ceramice cu o aparenţă asemănătoare (respectiv o pastă - culoare, duritate, rugozitate, textură, incluzii -, tratare a suprafeţei şi o ardere asemănătoare, la care se pot adăuga, opţional, o tehnică de olar şi decorul asemănătoare). Diferenţa faţă de arheologia tradiţională ar face-o clasificarea fiecărui ciob în parte şi putinţa unei prelucrări statistice reale. Pe un şantier de epoca migraţiilor tipurile de fabricaţie identificabile nu trec probabil de zece (dar ar putea fi mai puţine). Notând aceste tipuri simplu (1; 2; 3 etc.) putem completa fişele individuale într-o manieră compactă, în timp util şi fără detalii specioase. Analiza petrografică este scumpă, dar aplicată numai pe - să spunem - zece cioburi caracteristice, ar fi o cheltuială suportabilă şi fezabilă.

Analizele petrografice sunt foarte moderne şi utile şi este bine să avem măcar relaţii de curtoazie cu domeniul. Procedeul presupune sacrificarea unor ciobuleţe foarte tipice, care sunt impregnate cu o răşină şi tăiate în secţiuni extrem de fine (până la 0,03 mm!). Supuse unei surse de lumină polarizată, mineralele existente afectează (colorează) lumina în diferite feluri, fiind astfel identificate[17]. Avantajele unei asemenea analize ar fi covârşitoare, cu nişte condiţii, însă: ar trebui să existe hărţi geologice impecabile, pentru straturile superficiale; ar trebui să existe expertize numeroase, pe alte situri, spre a putea compara situaţiile; ar trebui lucrat şi pe mai multe probe de sol din zona sitului; ar trebui bani; ar trebui o politică instituţională. Ca şi alte metode moderne foarte spectaculoase şi utile, ca arheomagnetismul sau termoluminiscenţa (care ar putea soluţiona în mare măsură problemele cronologice sau le-ar putea înscrie în alte limite), petrografia dă rezultate numai în sistem, nu prin iniţiative izolate.

În fine, autorii britanici folosesc unele criterii de descriere a pastei pe care noi le vom aminti doar. Unul ar fi criteriul de rotunjime a incluziunilor, clasificat în patru trepte (unghiular, cvasi-unghiular, cvasi-rotund/ globular, rotund), necesar reconstituirii istoriei geologice şi tehnologice a incluziilor. Un alt criteriu ar fi calitatea sortării (fig. 24), pe care personal îl consider o pedanterie, fiind direct proporţional cu mărimea incluziilor: cu cât incluziile sunt mai mici, cu atât sortarea este mai bună, şi vice-versa.

Un ultim punct în prelucrarea fabricaţiei este aspectul suprafeţei (L.8. la Anexe), care poate purta urme de degete (în legătură cu tehnica modelării), de spatulă, de roată (interesează în special cele de pe faţa vasului, care pot avea şi un soi de intenţie decorativă). Suprafaţa poate purta urme de lustruire sau de barbotină, care trebuie menţionate. Unele dintre codurile propuse la L.8. pot suporta detalieri; de exemplu, ar fi interesant de ştiut culoarea barbotinei sau zona unde urmele roţii se văd mai pregnant.

Pentru înregistrarea caracteristicilor fabricaţiei există mai multe strategii posibile [vezi fişierul următor]:

ÎNAPOI LA SUMAR VOLUMUL I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE, § 3.8. (decorul)

[12] I. Godea - La Céramique, Timişoara 1995.

[16] Pe şantierul de salvare Vadu Anei (1991-1993) am observat că mai toate fragmentele ceramice, indiferent de epocă (din neolitic la ev mediu), conţineau mică, în proporţii sensibil egale; acest element era conţinut de argila locală. Identificarea "importurilor" a devenit astfel facilă (prin chiar absenţa firelor de mica).